Acesta este printre primele oneshot-uri scrise de mine. Si este de asemenea prima data cand il citeste altcineva...
Sper sa va placa. Orice critica este bine venita, orice sfat, obervatie, etc.
Statea cu
capul plecat pe banca rece, din marmura neagra, de langa mormantul lui.
A plans cand
l-am gasit acasa, intins pe podea si cu un pistol in mana, plangea si acum cand
privea mormantul sau plin de flori albe, in mare parte trandafiri. Lacrimile ca
niste perle se rostogoleau pe obrazul ei ajungand pe pamantul inca ud de la
ploaia, care a gonit toti oamenii de la slujba…inafara de ea. Ea a ramas pe
banca privind in gol, sperand ca atunci cand ploaia se va opri si toata
suferinta ei va fi stearsa si se va putea duce acasa la copii ei. Insa
picioarele nu o mai ascultau, le simtea asa de grele incat ar fi putut paria ca
erau una cu banca aceea din marmura. Simtea ca nu va mai putea vreodata ridica
capul si sa zambeasca, inima ii era undeva colo la cinci metri sub pamantul ud
si rece. Odata cu sotul ei murisera si speranta si fericirea ei.
Totul parea
acoperit cu o manta neagra plina de durere de cand aflase ca sotul ei se
sinucisese. Nu stia ce sa spuna copiilor parasiti de tatal lor abea la varsta
de trei ani. Cum avea ea sa se descurce singura intr-o lume cruda, plina de ura
si de lacomie? Intr-o lume in care doar banii conteaza si doar ei te pot face
sa existi. Sotul ei fusese universul ei si acum ca murise se simtea pierduta,
cadea intr-un abis al dezolarii unde nu gasea nici o unda de speranta. Cauta
prin intunericul din sufletul ei dupa o raza de lumina care sa o salveze de o
viata plina de lacrimi si de vise spulberate, o lume a umbrelor si a stafiilor
care te prindeau in mrejele trecutului dureros.
Cum putea o
viata frumoasa, plina de vise, de sperante si de iubire sa se transforme
intr-un iad…fara nimic decat durere si singuratate.
Tresarise cand
simtise doua maini mici pe fata ei uda de la lacrimi, palida si ridata din
cauza noptilor nedormite. Acele maini mici, fine apartineau ficei sale Sara si
fiului ei Andreas. Acestia stateau de o parte si de alta a femeii si ii zambeau
trist mamei rapuse de durere.
Acea atingere
a avut un efec miraculos asupra ei, simtea ca o mare greutate I se ridica de pe
umeri, vedea lumea cu alti ochi, niste ochi acum stralucitori din cauza iubirii
transmise de catre micii ei copii. Mantaua se ridicase de pe lumea ei si acum
tot ce vedea erau micutii ei care acum sarisera in bratele mamei lor si ii
sopteu ca o iubesc. Gasise acea raza de lumina care indepartase intunericul si
durerea din sufletul ei, acea raza de speranta care o cauta cu disperare…si
acea minune era Sara si Andreas, piticotii ei de trei ani care o faceau sa se
simta ca si cum ar fi pasit spre o alta lume. O lume in care avea sa le ofere
micutilor tot ce meritau pentru simplul fapt ca i-au aratat iubirea pe care i-o
poarta cand avea mai mare nevoie de asa ceva.
Iesira pe
portile cimitirului lasand in urma amintirile rele si dureroase, pastrant doar acea iubire eterna pentru
raposatul ei sot. Totul avea sa fie bine! Acest gand si-l repeta de nenumarate
ori in minte in timp ce se indreptau spre masina care ii astepa in coltul
strazii.
~Sfarsit~
[/center]
Dum Sept 15, 2013 12:52 pm Scris de 
Calendar
Ai asa un talent , fantastic ....Mi-a placut!!
